Poste reala de la Sohatu

Categoria : fapta-mea-buna - Subcategoria : vorba-buna

Articolul urmator (Fapte nu vorbe )

Recomanda, printeaza, adauga la Social networking :

Poste reala de la Sohatu

"stii cumva un reporter de la social?" m-a intrebat intr-o dupa-amiaza Doina. vroia sa ajute niste oameni.

asa... o intreb despre ce e vorba. povestea e simpla, la prima vedere, o familie de oameni sarmani, cu probleme de sanatate, care nu au dupa ce bea apa, carora li s-a intrerupt curentul electric de citeva saptamini si stau pe intuneric acum, in preajma Sarbatorilor. ce ar putea face un ziar? poate doar sa prezinte cazul si pe urma sa se spele pe miini.

stii ceva? hai sa vedem.

satul asta e rupt de lume. ca orice sat din romania. viata are alte moduri, mai lente, de a se dezmembra in zile si nopti interminabile si in activitati domestice, o rutina domoala, scurtcircuitata uneori de sisiitul gistelor care umbla nestingherite pe coclauri. satul cu ciini, cu gropi si noroaie, cu gospodarii culcate la pamint si zbierete de miei care tisnesc in linistea ulitelor. curti cu strigate de cocosi.

din cind in cind un om la poarta care ne da binete cu mina streasina la ochi, ca si cum ne-ar cunoaste de cind eram de-o schioapa. ne zimbeste asa cum n-o sa vezi niciodata un strain de pe strada zimbindu-ti in marile orase, fara sa te gindesti ca vrea ceva de la tine. sau vreo cunostinta intimplatoare vadit extaziata ca te vede, ca doar esti si tu si ea buricul pamintului. de ce sa nu va zimbiti fara rusine, mai ales ca o sa va intoarceti spatele si o sa susotiti la urechea altei cunostinte intimplatoare ce vaca e aia, sau ce steoarfa, sau ce imputiciune de om.

aici in sohatu cad mastile astea. sint oameni simpli, cu sapa in spinare si cu sacul de porumb in drum spre moara. cu galosi de cauciuc in picioare. strainii, mai ales, sint bine primiti in cosmeliile lor. nu le e rusine de problemele pe care le au, se impart intre stiva de lemne si ceaiul de la gura sobei, intre cocenii de porumb si vinul din butoaie, intre biserica si gospodarie. sau cine mai stie? n-am avut timp sa le vad pe toate si sint sigura ca in fiecare casuta ingrijita cu greu, de dimineata pina seara, exista o acerba lupta pentru supravietuire, astfel ca timp de visare nu prea mai exista, decit cine stie cum, tot pe cimp, intr-o vara, intr-o pauza de cosit finul. si la ce sa viseze mai intii? la filosofia trecerii timpului? la educatia copiilor? la balul academiei catavencu? la strategia preluarii unei firme? la pupatul sefilor in cur? ba bine ca nu... tot la mincarea de a doua zi si la turta de piine din seara cu pricina.

aici se odihneste, dupa ce termina cu treburile din ziua respectiva, Marin, capul familiei Lazar, unde-am fost cu Pici si cu Doina. sta si priveste cerul si curtea interioara, lunga si lata, care nu e a lui. ci a unora care nu i-o vor lasa lui mostenire, la asta nu se gindeste, dar ce bine ar fi daca ar fi macar pamintul asta pe care-l lucreaza al lui. daca are o viata grea, nu am simtit asta din felul stingher in care ne-a primit. ne-a zimbit si el un pic derutat, dar oarecum in siguranta pentru ca pe Doina o cunostea, fusese vecina lui inainte ca ea sa-si ia zborul din sat. nea Marin este inclestat in menghina saraciei, a neputintei de a-si intretine familia. nu are pensie, munceste pe la unul si pe altul pe bani extrem de putini. "din ce traiesti, nea Marine?" il intreb eu. ne pofteste in casa. intuneric bezna.

orbecaim un pic. ochii ni se obisnuiesc greu cu intunericul. e ca si cum am intra intr-un buncar. un alai de haine sta amortit pe dulapul ros de vreme, ca si cum si-ar plinge singur saracia. e primul lucru pe care-l vad. pe pat zace nevasta lui, tanti Marioara, o mogildeata de femeie, bolnava de polioartrita, abia se poate misca. suspina in bezna. un suier prelung. abia atunci imi dau seama ca mai e cineva in incapare. e cald insa. intuneric si cald. "eu am aprins focul" ride cu toata gura fata lui nea Marin, Alina, de 18 ani, cu o minte de 12 si cu un trup de femeie sanatoasa, de la tara, crescuta cu mamaliga si branza.

ma intreb innebunita de mizeria din jur cum o avea omul asta grija de o femeie bolnava si o fata retarda? nici una nici alta nu au un diagnostic anume pus de vreun doctor specialist. doctorii asa cum au venit asa au si plecat. nu sint bani de medicamente, poate doar de o aspirina cind durerea e prea mare, in cazul Marioarei. de ingrijiri medicale reale nici nu mai vorbim. reiau intrebarea: "din ce traiesti, nea Marine?" "lucrez pe ici pe colo", zice el, fara sa-l paraseasca zimbetul. "daca imi dau 100 mii cumpar si eu ulei, cartofi, ce mai trebuie." "eu fac de mincare!" sare fata lui. "stiu sa fac de mincare, ca mama nu poate. si pe mama tot eu o spal. mai fac focul. cos ciorapii." plec capul fara sa vreau. cusaturile ei sint stingace, cirpituri dupa cum s-a priceput si ea. la tara toate se rup, se descos, curg, ies din balamalele vietii. munca multa cu tigara intre buze si cu palmele scorojite de bataturi.

pamint. pamint peste tot. simt pamintul sub talpi chiar si in camera joasa, cu peretii strimbi. ma asez linga tanti Marioara pe salteaua din care curg atele. "va doare" "ma doare. rau ma mai doare, maica". o simt pe Piciu oftind in spatele meu. ochii mei alearga prin intuneric, simt nevoia sa ma agat de o luminita, ceva, care sa le faca viata acestor oameni mai calda. crengile trosnesc in vatra. flacarile lumineaza doar chipul Doinei, care a ramas in pragul usii. "uite, oamenii astia au vrut sa te ajute cu ceva de Craciun, sa nu mai simtiti lipsurile" ma simt dintr-odata rusinata de toate pachetele alea cumparate, nu e mare lucru. un fleac. Piciu si-a sunat toti amicii si fostii prieteni ca sa poata sa stringa mai multi bani, Mayra a sarit si ea cu ce-a putut, eu si Alinutza la fel, dar tot e prea putin. nea Marin plinge, ori asta ma deruteaza si mai tare. lacrimi mari se pravalesc grele, tacute, pline si goale de inteles pentru un om care are de toate, dar atit de reale, de calde, de dureroase pentru cel care nu are nimic.

poate doar un vreasc de lemne, adunat de pe ulitele satului, sau din spatele gradinii, acolo unde trunchiul unui copac a cazut trasnit de-un fulger, mai demult, asta vara, adauga nea Marin.

sau o plita nenorocita pe care-si fierbe mamaliga. sau

un celofan in fereastra ca sa nu intre vintul iernii prin crapaturi, mai mult decit o face deja.

sau un ciine care le pazeste intrarea in cocioaba si galosii cei plini de pamint.

nu, n-am cum sa inteleg lacrimile lui nea Marin, fiindca nu stiu ce inseamna sa n-ai nimic de sarbatori pe masa. nu stiu ce inseamna umilinta in cea mai joasa si degradanta limita a ei. n-am atins marginile astea si sper sa nu le ating niciodata. nu stiu cum voi face fata. nu stiu ce anume mutatii se produc in personalitatea unui om care sufera toata viata de grija zilei de maine, nu stiu cum e sa-ti chiraie stomacul de foame.

ma gindesc de cite ori am aruncat mincarea, de cite ori s-a stricat in frigider in timp ce multi nenorociti mor de foame la marginile satelor din Romania, cu curentul oprit din lipsa banilor. si lacrimile lui nea Marin au fost ca o palma usturatoare data neglijentelor mele. fara sa exagerez cu nimic, spun asta. mi-au trecut multe prin cap in clipele alea.

am intrebat cu un nod in git daca televizorul de pe dulapul scorojit merge, uitind pe loc ca n-avea cum sa mearga fara curent electric. eram in halul ala de neputinta si deznadejde ca in mijlocul acelei mizerii si saracii crunte nu mai judecam limpede. un ris navalnic m-a zapacit si mai tare. fata aia retarda facea gropite in obraji. "a mers pina acum 3 saptamini. adica ne-am uitat doar la imagini, ca televizorul nu mai are sonor de vreo trei ani"

nu stie sa scrie, nu stie sa citeasca. mama ei a retras-o de la scoala chiar in clasa intii, pentru ca ceilalti copii isi bateau joc de ea. si ranile sint inca acolo, caci ne-a povestit cruzimile copiilor din sat. tigani, deh. mai bine se uita la un televizor fara sonor si coase hainele alor ei. si cind o sa faca 20 de ani tatal ei ii va da voie sa iasa cu baietii. pina atunci isi vede de treaba ei.

si din nou mi s-a strins inima cit un purice. in alte conditii, printre alti oameni, poate ca fata asta, cine stie, ar fi putut macar sa-si incropeasca o meserie. sau... sau... sau nu stiu... nea Marin ne conduce la poarta lasata de timp, abia o deschide, noroiul se da la o parte. ciinele ne urmeaza si el cuminte dind din codita. tanti Marioara ramine suspinind in intuneric, adunindu-si oasele, iar Alina isi mai arata o data, fericita, gropitele. a vazut oameni noi, ori pentru ea, asta e un mic eveniment. pe nea Marin il lasam in urma, intorc capul, are mina streasina la ochi, cred ca e un gest comun. dar nu mai stiu daca se uita dupa noi sau isi stergea lacrimile cu mineca greoaie a hainei. am tacut mult timp in masina. si eu si Piciu si Doina.

ce mai era de zis?

(C) http://curtezana.weblog.ro

Lasa un comentariu

Comentarii (1) :

Nume: catalina
Email: catalina_catalina@ymail.com
Comentariu: nu stiu ce sa zic ..........viata este neiertatoare cu unii.nici viata mea nu e perfecta dar cind vad ca altii sint mai necajit ajung la concluzia ca sint fericita

Articole din aceeasi categorie :

Fapte nu vorbe |