|
Despre horoscop, cutremure si ghicirea viitorului
- de Danion Vasile
Despre cunoasterea lui Dumnezeu
-cuvant catre cei ce cauta adevarul-
"Conform conceptiei sale, Hristos se subordoneaza fiintelor divine superioare in asteptarea harului lor. Cei din rasarit (din Orientul indepartat n.n), stiu ca mantuirea se intemeiaza pe lucrarea pe care fiecare o face asupra siesi... Imitarea lui Hristos va avea pe termen lung dezavantajul ca noi veneram un om ca model divin care intrupeaza gandirea cea mai inalta si uitam datorita imitatiei sa implinim gandirea noastra in cel mai inalt grad" [8; 142].
Carl Gustav Jung
Daca cineva mi-ar da o palma, nu stiu daca as fi in stare sa intorc obrazul celalalt. Daca cineva m-ar blestema, nu stiu daca as fi in stare sa il binecuvantez. Daca cineva mi-ar spune ca drumul pe care este merg este gresit, si daca mi-ar aduce argumente pentru aceasta, cred ca as avea puterea sa imi recunosc greselile, chiar daca acest lucru m-ar durea mai tare decat o palma si chiar daca m-ar umili mai mult decat o jignire.
Suntem oameni, suntem plini de iubire de sine, chiar daca ne dam sau nu ne dam seama. Totusi, nici unul dintre noi nu cred ca ar alege in deplina cunostinta de cauza nici iadul, nici minciuna, si nici intunericul vesnic.
Tocmai de aceea scriu acest cuvant despre care marturisesc ca mi-as fi dorit sa il primesc eu insumi cu vreo zece ani in urma. Am incredere in tine aproape in acelasi fel in care as fi avut in mine atunci. Nu am incredere in priceperea mea de a vorbi despre Dumnezeu, dar nadajduiesc ca cel putin sinceritatea mea te va pune pe ganduri.
Despre mine iti scriu doar ca am facut yoga cu cel mai controversat guru din Romania, si ca eram atat de convins ca urmand invataturile sale ma aflu pe calea adevarului incat as fi facut si cel mai absurd lucru pe care mi l-ar fi cerut. Daca mi-ar fi spus sa ma arunc sub un tramvai, as fi facut-o, fiind convins ca prin aceasta voi progresa spiritual. Cand cineva mi-a spus sa ma rog la Dumnezeu, am raspuns plin de aroganta ca rugaciunea e calea celor slabi, calea cersetorilor, si ca eu vreau sa devin dumnezeu. Nu imi imaginam ca as putea deveni un credincios obisnuit, sau ca as putea renunta la "adevarurile transcedentale" care imi hraneau setea de cunoastere. Sunt foarte constient ca as fi putut citi multe cuvinte asemanatoare cu cel pe care ti-l voi scrie tie, si ca nu le-as fi dat prea multa atentie. Cred ca citirea lor m-ar fi incitat sa dispretuiesc si mai mult invataturile Bisericii, si sa depun si mai mult efort pentru a iesi din ciclul reincarnarilor.
De ce scriu? Pentru ca, oricat de sigur ai fi ca ideile tale sunt bune, oricat de mult ai dispretui invataturile ortodoxe, s-ar putea ca, peste ani, sa iti schimbi punctul de vedere.
"Ia uite, acum a trecut de la fanatismul yoghin la fanatismul crestin...", ai putea gandi. Mie nu imi este rusine ca am fost un yoghin "fanatic". Cred ca atunci cand cineva descopera o cale spirituala despre care este convins ca este cea buna, are datoria de a o urma din toate puterile, de a nu precupeti nici un efort pentru a ajunge la capatul ei.
Asta nu inseamna ca e bine ca un om care merge pe o cale ratacita sa ajunga pe culmile ratacirii. Inseamna doar ca cel care ajunge pe aceste culmi arata ca pretuieste viata de dincolo mai mult decat desertaciunile acestei vieti.
Pot sa te jignesc? Pot. Stiu ca daca te-as jigni as rupe orice punte de legatura dintre mine si tine. Eu insa nu vreau sa te jignesc. Vreau totusi sa marturisesc in fata ta ca Adevarul exista, ca este o persoana, ca este Insusi Iisus Hristos, Mirele Bisericii. Marturia mea nu va fi insa o marturie directa. O voi lua pe ocolite, nu pentru a te manipula mai usor, ci pentru a te ajuta sa intelegi cuvintele mele.
Imi e destul de greu sa iti scriu, ma tot gandesc la cum as fi reactionat eu la aceste randuri daca le-as fi citit cand faceam yoga. Cred ca as fi renuntat sa citesc lucruri atat de plicticoase. Poate numai daca m-as fi aflat intr-un tramvai sau intr-un tren, si nu as fi avut altceva de citit, as fi continuat sa citesc acest cuvant. Si motivul principal ar fi fost ca lipsa de convingere a argumentelor pe care m-as fi asteptat sa le gasesc intr-un astfel de cuvant, mi-ar fi hranit propriul mod de intelegere a credintei crestine.
Am fost acum cateva zile la un concert de colinde. In sala, alaturi de alti invitati importanti, erau nu stiu ce reprezentant al comunitatii evreiesti si un musulman. Prezenta lor a fost remarcata de catre prezentator, care s-a bucurat ca ii vede in sala. Nedumerirea mea a fost urmatoarea: cata vreme nici evreul si nici musulmanul nu cred ca pruncul nascut in Betleem este Mantuitorul lumii, de ce au venit sa asculte colindele? Daca ei nu vor sa recunoasca faptul ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, de ce vin sa asculte colindele in care El este preamarit?
Cred ca daca as fi fost musulman nu as fi intrat nici in ruptul capului la un concert de colinde. Mi s-ar fi parut ca prin aceasta ma lepad de credinta in Allah.
"Iata ca simpatizezi si cu fundamentalismul musulman, cu talibanii...", mi-ai putea spune. Nu vad ce e gresit in a fi sincer cu tine insuti. Scopul Islamului este convertirea celorlalti la credinta in Allah, de buna-voie sau sub presiunea armelor.
Oamenii sunt educati in asa fel incat sa aprecieze valorile impuse de Occident. Nu sunt capabili sa ii judece pe ceilalti decat prin prisma acestor valori. Talibanii sunt niste razboinici lipsiti de ratiune, niste fanatici religiosi. E usor sa dam cu pietre in ei.
Dar gandeste-te ca atunci cand cineva s-a nascut in Afganistan si a fost invatat ca Allah ii cere sa lupte impotriva celor de alte credinte, daca a fost invatat ca prin lupta dobandeste viata vesnica, are suficiente motive sa lupte pentru talibani. Mi se pare ca liderii lor musulmani sunt de o mie de ori mai sinceri decat toti muftii din lume care denatureaza invataturile Coranului pentru a fi pe placul Occidentului.
Nu, Islamul nu poate insemna armonie cu alte credinte. Daca nu tinem seama de sincretismele de tot felul, orice credinta presupune automat faptul ca celelalte sunt mai putin adevarate. Chiar mincinoase in intregime. Islamul nu se multumeste cu aceasta constatare. Islamul inseamna varsare de sange, inseamna violenta, inseamna tulburare. Acesta este Islamul.
"Ce fel de crestin esti tu, cand ii simpatizezi pe liderii talibani?" Nu ii simpatizez. Apreciez doar faptul ca sunt consecventi cu credinta lor. Mult mai consecventi decat crestinii care una cred si alta fac. Nu ma pricep la politica, si nici nu vreau sa ma pricep. Incerc sa ii judec pe musulmani numai din perspectiva religioasa.
Apreciind "fanatismul" lor, sunt in acelasi timp constient de faptul ca drumul pe care merg este gresit: Islamul este o cale spre iad. Cuvantul Mantuitorului: "Cine scoate sabia, de sabie va muri...", e cea mai obiectiva critica a valorii credintei musulmane. "Cainele de Mahomed", cum il denumea Sfantul Maxim Grecul, nu poate duce pe nimeni la lumina. Stiu asta si nu ma indoiesc de acest lucru.
Cat despre muftii care denatureaza invatatura lui Mahomed, pentru a o modela dupa tipare moderne, nu am de spus decat un lucru: ca isi fura singuri caciula. Daca ar fi convinsi ca Mahomed a fost un profet trimis de Dumnezeu, nu ar fi putut sa ii deformeze invatatura sangeroasa. Iar daca au avut curajul de a face acest lucru, au dovedit ca au o credinta superficiala (ceea ce, pentru ceilalti locuitori ai planetei, nu este un lucru rau; ci dimpotriva).
Ideea de la care vreau sa incep acest cuvant este ca nimic nu e mai important decat adevarul. Dar care adevar? Cel al crestinilor, cel al musulmanilor, sau care?
Adevarul nu este al nimanui. Adevarul exista pur si simplu. Dar unii il recunosc, si altii nu.
"Bine, vei spune, acum imi vei face apologia credintei crestine, asa cum daca ai fi fost musulman mi-ai fi facut apologia Islamului." "Da", as raspunde eu. Si nu numai ca nu incerc sa ma dezvinovatesc, ci chiar iti spun ca, yoghin fiind, am incercat sa ii conving pe altii sa creada in reincarnare.
"Si ce incredere pot avea eu in cuvintele unuia care, indiferent unde se afla, simte nevoia de a-i convinge pe ceilalti sa primeasca acelasi adevar cu el?"
Eu nu vreau sa fii de acord cu mine. Eu nu vreau sa ma aflu in delicata postura de "dascal". Acest fapt imi da o mare libertate. Adica nu am cum sa imi pun nadejdea in spusele mele. Mai mult chiar, ceea ce iti voi scrie nu va contine aproape nimic original: ideile pe care ti le voi scrie nu imi apartin.
"Si atunci, ce sa fac, sa citesc ideile tale, la a doua mana? Mai bine ma duc direct la sursa."
Ar fi bine sa te duci direct la sursa, la invataturile Sfintilor Parinti ai Bisericii. Dar eu incerc sa pregatesc putin terenul pentru aceasta intalnire. Cunosc nu putini oameni care, desi plini de ravna cunoasterii, dupa ce au citit doua-trei scrieri patristice s-au declarat plictisiti de filosofia crestina.
Indraznesc sa spun ca, desi ideile pe care ti le voi scrie nu sunt originale, le simt ca si cum ar fi. Psaltirea a fost scrisa de mii de ani, si totusi simt aproape fiecare cuvant al ei ca si cum ar fi fost scris pentru mine, si mai mult inca: par atat de familiare inimii mele cuvintele psalmilor, incat parca le-as fi scris eu insumi. (Nu a fost asa de la inceput, dar, dupa ce am tot citit din Psaltire, psalmii m-au cucerit).
Stii cum suntem noi acum? Ca doi cavaleri care se infrunta la un turnir special: putem pierde amandoi, tot asa cum unul dintre noi poate invinge. Dar eu iti scriu pentru ca amandoi putem castiga.
Nu iti scriu in nici un caz pentru a birui eu, pentru a te ingenunchea cu argumentele mele. Acest lucru este cu neputinta. Eu sunt destul de sceptic fata de polemicile teologice. Din moment ce Dumnezeu nu ingaduie ca existenta Sa sa fie demonstrata stiintific, polemicile nu pot avea rezultate prea spectaculoase.
Sunt de acord cu polemica atunci cand amandoi acceptam acelasi teren de discutie. Daca amandoi am accepta autoritatea Sfintei Traditii si a Sfintei Scripturi, atunci am ajunge la acelasi rezultat. Dar cata vreme tu iei din Scriptura numai ce iti convine, nu putem ajunge la aceleasi concluzii.
Imi pare cam lunga aceasta introducere. Fiind insa alergic la mesajele triumfaliste pseudo-ortodoxe, si fiind si mai alergic la pseudo-misionarii disperati care, daca nu convertesc in cateva minute, alearga la o "oaie" mai receptiva, nu ma pot grabi. Lucrurile pe care ti le scriu sunt prea delicate pentru a fi aruncate cu lopata.
"Si totusi, de ce imi scrii, daca spui ca nu ai incredere in arta ta de a convinge?"
Tocmai de asta iti scriu, pentru ca, daca ma aflu in adevar, daca adevarul este in Biserica Ortodoxa al carei fiu nevrednic sunt, atunci Dumnezeu va implini neputintele mele si ma va ajuta sa vorbesc despre El. Si cred Lui ca ma va ajuta, desi sunt pacatos.
Nu ma astept ca, dupa ce vei termina de citit acest cuvant, sa alergi la primul duhovnic pe care il vei intalni si sa ii spui: "Parinte, vreau sa spovedesc pacatul ratacirii mele". Dar nadajduiesc ca poate, peste ani si ani, atunci cand Dumnezeu va gasi prilejul potrivit sa te aduca in Biserica Ortodoxa, iti vei aduce aminte de cuvintele mele. Atunci ele te vor ajuta sa iti dai seama de unde ai plecat si unde ai ajuns.
Imi dau seama cat de grea este raspunderea pe care mi-o asum scriind acest cuvant. Nu mi-am ales un target precis. Il aleg acum: scriu pentru cei care vor sa cunoasca iubirea lui Hristos. Scriu pentru cei care fac alergie la predicile rostite in limbaj de lemn, la cei care s-au plictisit de articolele religioase in care sunt folosite mereu aceleasi cuvinte si stereotipii care nu misca inima omului. Scriu pentru cei care au vrut sa gaseasca adevarul in Biserica, dar s-au smintit de una sau de alta si au preferat sa combine invataturile crestine cu elemente mai mult sau mai putin oculte.
Fac o paranteza: ma pregatesc acum sa merg sa vorbesc la o emisiune radiodifuzata, care se va termina aproape de miezul noptii. Ca sa ma relaxez putin, iti voi spune cum m-am hotarat sa iti scriu:
Zilele trecute am fost invitat sa prezint una dintre cartile mele la o festivitate care avea loc intr-un cunoscut liceu bucurestean. Datorita faptului ca, fiind ocupat cu alte probleme, uitasem sa confirm participarea la aceasta manifestare, a aparut o mica problema organizatorica. Si m-am hotarat sa nu mai vorbesc. Dar, inainte de a pleca acasa, m-am gandit ca poate macar unul singur dintre elevi s-ar putea folosi de cuvintele mele, si am vrut sa raman in sala, sa vad daca are sau nu rost sa vorbesc.
In deschidere, organizatorul a cantat o melodie religioasa atat de fals incat a starnit hohote de ras in sala. Apoi, cand o fata a recitat ceva din Paunescu, organizatorul a asigurat fondul muzical, cantand cu elan o alta melodie. Cand am auzit-o, am fost convins ca e vorba de slagarul copiilor care cersesc prin metrouri: "Mamelor din lumea-ntreaga, eu va dau un singur sfat, nu lasati copii pe strada..." Ma miram cum, atata vreme auzind cantecul, nu imi dadusem seama ca e vorba de muzica religioasa. Cu greu am ajuns la concluzia ca de fapt organizatorul canta o alta melodie (tot in rasetele elevilor).
Cand un preot le-a citit o cuvantare interminabila despre post, plictiseala copiilor a ajuns la apogeu: discursul era sec, parintele nu se ostenise sa il invete, si stilul nu era deloc potrivit pentru ascultatori. Copiii aveau nevoie de niste cuvinte pline de caldura care sa ii emotioneze. Aveau nevoie ca cineva sa le vorbeasca si despre frumusetea praznuirii Nasterii Domnului, nu numai despre cum se postea in Legea Veche sau despre cum denumesc catolicii postul Craciunului.
Mi-am dat seama ca, daca m-as fi aflat printre elevii din sala, discursul parintelui ar fi pus capac la toate: m-ar fi convins ca viata crestina este ceva artificial, care nu infrumuseteaza omul, care il transforma intr-un robot care executa orbeste comenzile primite de la Dumnezeu. Si ar fi trezit in sufletul meu dorinta de a cauta adevarul in alta parte decat in Biserica, unde nu m-as fi simtit "acasa".
Poate ca ai avut si tu ocazia sa asculti discursuri care nu ti-au placut. Eu, pentru a-i convinge pe elevi ca nu sunt de acord cu cuvantarile care nu merg la inima ascultatorilor, pentru a le atrage atentia asupra faptului ca, desi parintele respectiv ii plictisise, totusi chemarea Bisericii trebuie sa se faca auzita si de in inimile lor, le-am spus: "Ati auzit, poate, cuvantari religioase care v-au plictisit. Si pe mine m-au plictisit. Ati vazut, poate, emisiuni religioase care v-au plictisit. Si pe mine m-au plictisit. Ati citit, poate, carti religioase care v-au plictisit. Si pe mine m-au plictisit. Dar, asa cum exista predici sau carti plictisitoare, asa exista si predici sau carti care trezesc in suflet dorinta de a-L cunoaste pe Dumnezeu..." Nu conteaza ce le-am mai spus. Important este faptul ca aceiasi elevi, care cu putin timp inainte glumeau, incepusera sa fie atenti. Nu toti, mai ramasese o parte a salii care susotea. Dar ceilalti ascultau cu atentie ce le vorbeam despre Craciun.
Cred ca organizatorul s-a suparat pe mine pentru ca am vorbit asa. Dar copiii au fost miscati. Nu aveam nimic cu parintele care vorbise mai inainte, si nici nu am vrut sa ma evidentiez dand lectii de retorica (mai mult chiar, stiu foarte bine ca nu e cazul sa substitui mesajul unui slujitor al altarului, oricat de neiscusit la vorba ar fi; Dumnezeu a dat misiunea propovaduirii cuvantului slujitorilor altarului. Aceasta nu inseamna ca, atunci cand sunt invitati, mirenii trebuie sa refuze sa vorbeasca, ascunzandu-se sub masca falsei smerenii). Si m-am convins inca o data de faptul ca elevii nu sunt reticenti fata de subiectele religioase; sunt reticenti numai fata de ceea ce este lipsit de viata, artificial, mort.
Ti-am povestit despre peripetiile de la Ziua Liceului X... cu un scop foarte precis: poate ca si tu ai ascultat predici sau ai citit carti care te-au plictisit. Si poate ca aici este cauza pentru care ai inceput sa cauti adevarul in afara Bisericii.
Aducandu-mi aminte de cartile si de revistele despre paranormal pe care le citeam cu ani in urma, nu e greu sa observ cat de interesante mi se pareau acestea comparativ cu plicticoasele scrieri despre lupta impotriva patimilor. (Sunt constient de faptul ca randurile mele ar putea zgaria parerile unor anumiti "pravoslavnici", dar acest cuvant nu li se adreseaza, asa ca nu voi incerca sa impac si capra si varza. Si, daca ceea ce iti scriu li se pare gresit, ii invit pe ei sa iti scrie cu mai multa iscusinta. Oricum, le-as atrage atentia asupra faptului ca te-au neglijat cam multa vreme).
La emisiunea radiofonica despre care am amintit, am fost invitat sa vorbesc despre cartile mele. Schimband brusc subiectul, realizatorul emisiunii mi-a pus o intrebare la care nu ma asteptam: "Ce inseamna Biserica pentru dumneavoastra?". Primele cuvinte care mi-au venit in minte au fost: "Casa mea...". Cred ca fiecare credincios ar trebui sa se simta in Biserica "acasa", mai acasa chiar decat in casa in care locuieste. Mi-a trebuit insa multa vreme ca sa scap de toate prejudecatile legate de Biserica, si sa o iubesc, sa inteleg ca ea este Trupul lui Hristos. Noi, crestinii, intram in biserica o data sau de cateva ori pe saptamana, dar in Biserica ne aflam in fiecare clipa. Inchei aici paranteza si continui cuvantul.
Este plicticoasa credinta crestina? Este plicticoasa lupta impotriva patimilor? Nu, in nici un caz. Numai ca omul are nevoie sa parcurga anumite trepte pana sa descopere frumusetea unei carti precum este Scara Sfantului Ioan, si pana sa se hotarasca sa urce pe aceasta scara.
E mult mai palpitant sa citeasca despre cine stie ce aparitii extraterestre, sau despre cine stie ce vindecari miraculoase. De ce?
Raspunzand la aceasta intrebare vom parasi introducerea pentru a trece la "fapte": e mai usor sa afli o sumedenie de lucruri despre universul paranormal decat, sa zicem, sa te spovedesti cu inima plina de cainta sau sa faci un Paraclis al Maicii Domnului.
Oamenii cauta o cale spirituala care sa necesite cat mai putin efort. In ziua de astazi e la moda sa ai "preocupari spirituale". In ce constau acestea? In cumpararea revistelor si cartilor despre paranormal, in citirea lor, in vizionarea emisiunilor televizate ce trateaza aceasta tema, in discutii interesante despre acelasi subiect, la serviciu si acasa. Daca mai faci si doua-trei meditatii pe saptamana, si daca mai intri si intr-o biserica pentru a te umple de energie, poti spune ca esti pe drumul cel bun.
"Sa combinam utilul cu placutul!" Iata unul dintre sloganurile spirituale ale omului contemporan. In zilele noastre s-au imputinat de tot ateii. Astazi nu mai da bine sa fii ateu. E ca si cum ai spune ca esti prost. E mult mai rentabil sa iti ascunzi ateismul sub forma unei afirmatii gen: "Eu cred intr-o inteligenta superioara." Si mai rentabil este sa muti centrul de greutate pe negatie: "Eu cred, dar nu in bazaconiile de la biserica. Acolo se invata si lucruri bune, dar restul..."
Prin astfel de cuvinte omul se plaseaza intr-un spatiu foarte sigur: nu il poate acuza nimeni ca e un simplu animal rational. El crede. In ce crede, nu conteaza: important este ca are credinta.
Oare?!!!
Crezi ca exista fantome sau varcolaci? E in regula, inseamna ca nu esti orb fata de lumea spirituala. Crezi in vise sau in metodele de ghicire a viitorului? E in regula, nu te multumesti cu banalitatea lumii profane.
Nu este greu sa observam ca multi oameni s-au indepartat de Biserica pentru ca li s-a parut ca drumul Bisericii nu este compatibil cu modul lor de viata. Oamenii fug de ceea ce li se pare ca le ingusteaza orizontul. Biserica afirma ca tot ceea ce invata ea este adevarat. Asta nu este rau pentru oamenii dominati de superficialitate, rau pentru ei este faptul ca Biserica afirma ca in afara ei nu exista adevar. Sfantul Teofan Zavoratul spune: "In afara de Biserica Ortodoxa nu este adevar..." [55; 10] .
Afirmatia aceasta este foarte habotnica. Asta inseamna ca omul care crede altceva decat invata Biserica se afla in ratacire. Asta inseamna ca, daca un om crede altceva decat invata Biserica, se rupe de adevar, se rupe de calea mantuirii. Nu este prea comod sa fii de acord cu o afirmatie atat de transanta. Este mult mai firesc sa impartasesti o forma de credinta mai blanda, mai toleranta, in care sa ai dreptul de a exista, dreptul de a gandi, dreptul de a avea propriile opinii. In care sa ai drepul sa te indoiesti, dreptul sa crezi altfel. In care sa ai dreptul de a gandi liber si de a trai liber. Fara bariere, fara prejudecati.
Traim intr-o lume a intelegerii, o lume in care intoleranta este pusa la zidul infamiei, iar toleranta este ridicata pe soclul vechilor idoli. Cum mai putem fi atunci fii credinciosi ai Bisericii, cum putem sa credem ce ne invata o Biserica in care nu ai voie sa crezi altceva decat spun dogmele sfintilor din vechime?..
Toate Sfintele Sinoade Ecumenice au invatat ca oricine crede altceva decat marturiseste Biserica sta sub osanda anatemei. Culmea fanatismului si a intolerantei, s-ar putea spune. De ce se rapeste credinciosilor dreptul de a gandi liber? Oare nu da Biserica dovada de lasitate atunci cand impune credinciosiilor sa creada numai ce Biserica spune ca face parte din adevar?
In fata pozitiei dure pe care o are Biserica fata de problema cugetarii independente, omul si-a gasit un punct de refugiu: alege din credinta Bisericii si din Biblie numai ceea ce ii place, numai ceea ce i se pare adevarat. Au trecut vremurile in care, din cauza stapanirilor atee, oamenii sa fie invatati ca Hristos este doar un mit. Astazi sunt invatati ca a fost un personaj istoric. Si frumusetea invataturilor sale despre dragostea de Dumnezeu si de aproapele nu este contestata nici macar de catre marii maestrii ai Orientului. Ei recunosc importanta persoanei lui Iisus, pe care il considera un avatar, o mare figura spirituala a carei misiune a fost de a-i ajuta pe oameni sa inlocuiasca ura cu iubirea si razboiul cu pacea.
Ce anume e bine sa luam din Evanghelie? Ce anume este bine sa luam din invataturile Bisericii?
La aceasta intrebare exista doua mari raspunsuri. Unii spun ca e bine sa primim in intregime predaniile Sfintilor Parinti, ca e bine sa consideram adevarat fiecare cuvant al Sfintei Scripturi. Altii spun ca e bine sa avem discernamant, si sa trecem prin filtrul propriei noastre minti fiecare cuvat al Bisericii. De ce sa acceptam niste adevaruri cu care nu putem fi de acord? De ce sa ne furam singuri caciula? Oare nu cumva Biserica si-a facut din invataturile sale un idol, chiar daca ea insasi combate toate celelate forme de idolatrie? Si poate ca de-a lungul istoriei unii preoti, episcopi sau credinciosi si-au dat seama ca Biserica s-a indepartat de adevar, dar li s-a pus imediat pumnul in gura: au fost catalogati drept eretici, au fost exclusi din Biserica, si au murit fara a reusi sa convinga lumea de adevarurile pe care au ajuns sa le cunoasca.
Da, asta este o intrebare foarte importanta: oare nu cumva Biserica a ales de bunavoie un anumit drum in care adevarul se impleteste cu minciuna? Ortodocsii reproseaza catolicilor ca, de la Schisma, s-au indepartat din ce in ce mai mult de adevar. Ca, in loc sa isi recunoasca greselile, au mers din rau in mai rau. Dar, ne putem intreba, nu este acest lucru valabil si pentru Biserica Ortodoxa? Catolicii sustin ca se afla in adevarul Sfintei Scripturi si al Sfintilor Parinti. Daca ei au putut sa se rupa de adevar, de ce nu s-ar rupe si Biserica Ortodoxa?...
De obicei o astfel de dilema se rezolva simplu: omul isi pastreaza libertatea de a discerne binele si raul. Omul este masura tuturor lucrurilor. Omul va decide ce trebuie sa creada si ce nu. Cati oameni, atatea conceptii despre Biserica.
Neincrederea in invataturile Bisericii (si cand spun aceasta inteleg increderea oarba in anumite invataturi, si respingerea celorlalte), a avut ca efect faptul ca unii, insetati de adevar, au inteles ca acesta nu se poate limita la niste dogme, au inteles ca adevarul trebuie trait de om. Si atunci s-au apucat de practici spirirale care, desi celorlalti le par ciudate, sting setea de cunoastere. Omul nu mai cauta adevarul: l-a gasit, si, din acel moment, singura lui preocupare este de a merge pe calea acestui adevar.
E firesc ca, in momentul in care cineva gaseste adevarul, sa se lase mistuit de acest adevar. Singura retinere justificata este provocata de faptul ca multi oa-meni se grabesc sa descopere adevarul, si ajung in cele mai ciudate fundaturi. Sutele de sinucigasi care au murit in Guyana urmand invataturile psihopatului Jim Jones, credeau ca au ajuns in raiul pamantesc. Si, chiar daca acest rai era plin de mizerie, plin de compromis, plin de minciuna, discipolii fanatizati nu vroiau sa recunoasca faptul ca au luat-o pe un drum gresit. Unii au vrut sa se reintoarca, dar nu li s-a mai dat voie. Cam asa li se intampla si celor care intra in oastea diavolului. La incepul, se simt foarte liberi. Dar in clipa in care isi dau seama ca libertate lor este fictiva, nu mai stiu cum sa fuga. Raman pe cale, fara a vedea o iesire din labirint.
Sa ne gandim la membrii diferitelor grupari orientale care, ajunsi la proxenetism, la droguri si la alte rafinamente ezoterice, vor sa puna punct aventurii lor spirituale. Dar si-au donat averile guru-lui. Case nu mai au: singurul lor punct de reper este comunitataeea in care si-au spalat creierele. Daca renunta la comunitate, vor fi niste inadaptati. Comunitatea le-a imprimat un mod de viata, comunitatea i-a format. Educatia primita acolo este mai puternica decat cea primita in cei "sapte ani de-acasa". Nu mai au nimic al lor. Nu au casa, nu au serviciu. Rudele ii dispretuiesc si nu vor sa ii ajute. Au sufletele ranite si nimeni nu vrea sa le intinda o mana de ajutor. Si atunci raman in mocirla.
Nu este greu sa ne dam seama ca, vrand sa gaseasca adevarul, multi oameni au ajuns pe culmile ratacirii. Au ajuns la autodistrugere.
O, dar aceste cazuri disperate, cu sinucigasi, cu droguri si proxenetism sunt putine. Mass-media abia asteapta sa mai descopere inca un astfel de caz, pentru a satisface setea de barfa a clientilor ei.
Stiu ca tu nu faci parte dintr-o astfel de miscare. De unde stiu? Prin simplul fapt ca rabdarea ta ar fi ajuns de mult la limita dupa citirea primelor pagini ale acestui cuvant. As fi putut scrie lucruri care sa le placa si celor care nu cauta decat manifestari ale paranormalului: daca as scrie despre patru-cinci minuni ale parintelui Porfirie Bairaktaris, ar citi pe nerasuflate. Daca as scrie cum parintele a vazut cu duhul ca un ucenic de-al sau era in pericol mare deoarece submarinul in care se afla se apropia de nu stiu ce obstacol, si cum parintele i-a anuntat telefonic pe cei de pe submarin de primejdie, le-ar placea: "iata ca si in lumea ortodoxa mai au loc manifestari paranormale", ar spune ei. Dar daca as scrie ce invata parintele Porfirie despre manifestarile paranormale, s-ar plictisi imediat. Asa cum s-ar plictisi citind randurile mele din acest cuvant.
Un lucru e sigur: ca, cel putin deocamdata, nu ai renuntat la citirea cuvintelor mele. Altii, mai sensibili, au renuntat.
E nevoie de multa iscusinta cand scrii. Mi-as dori foarte mult sa am aceasta iscusinta. Dar, neavand-o, te rog sa treci cu vederea micile mele scapari.
In cazul in care te afli printre cei care, neavand stare de dispute pe teme religioase, si-au creat propriul lor sistem de valori, propria lor religie, as dori sa iti spun cateva lucruri asupra carora as vrea sa reflectezi.
Exista posibilitatea ca tu sa te afli inca in cautare: aceasta situatie ar fi foarte buna, pentru ca ti-ar fi mai usor sa intelegi cuvintele mele.
Dar, daca tu ai apucat sa te fixezi intr-un anumit mod propriu de intelegere a ortodoxiei, atunci filtrul tau de receptare a cuvintelor mele va deforma in mod firesc ideile pe care incerc sa ti le prezint.
Am inceput acest cuvant spunandu-ti ca mi-ar fi greu sa primesc o palma. Orice om are tendinta de a considera ca este bruscat atunci cand cineva ii spune ca reperele sale sunt gresite Crede-ma ca nu vreau sa iti impun ca eu ma aflu in adevar.
Am auzit si eu spusele anumitor ortodocsi care, sub pretextul marturisirii credintei in Hristos, se lauda cu intelepciunea lor de a ajunge la acest adevar. In loc sa Il marturiseasca pe Hristos, se marturisesc pe ei insisi. Sa ma fereasca Dumnezeu sa ajung ca ei!
Exista riscul ca unii oameni, ascunzandu-se sub masca dreptei-credinte, sa prezinte o noua religie. Cam asa ceva a facut Marian Zidaru, liderul "iluminatilor" de la Pucioasa.
Eu insa precizez ca nu vreau sa prezint nici o idee personala. Sper ca nu te vei multumi cu aceasta afirmatie, care poate fi falsa, si ca vei cauta sa te convingi tu insuti de faptul ca ceea ce iti spun eu se regaseste in mesajul Bisericii. Mai mult inca, nici nu dau prea multe detalii despre credinta mea, pentru a nu te obliga sa faci un efort prea mare pentru a verifica in ce masura cuvintele mele sunt sau nu originale.
Eu vreau sa incerc sa iti explic ca invatatura Bisericii nu este compatibila cu alte invataturi religioase. Fac aceasta din doua motive: pentru a te ajuta sa intelegi ca nu poti fi in acelasi timp ortodox si eretic, si pentru a te ajuta sa te apropii de Biserica.
Ce rost are sa te conving ca te afli in erezie si nu te poti numi crestin daca crezi in reincarnare, sau daca crezi ca toti oamenii sunt particele de dumnezeire? Nici daca mergi la biserica, nici daca te impartasesti, (dupa ce ai ascuns la spovedanie faptul ca ai o credinta diferita de cea a Bisericii), nu poti fi crestin.
Nu este de ajuns sa vrei sa fii crestin pentru a avea aceasta calitate. Pentru a fi crestin trebuie sa te modelezi dupa invataturile crestine. Daca refuzi aceste invataturi, sau daca le combini cu invataturi parabisericesti, te rupi de Trupul lui Hristos care este Biserica.
Eu nu te pot obliga si nici macar convinge sa fii ortodox. Dar te pot ruga sa iti precizezi credinta.
"Dar nu este mai bine asa, sa vii la biserica desi crezi in reincarnare, sa vii la biserica desi vindeci cu bionenergie? Nu e cel mai important lucru sa vii la biserica?" - m-a intrebat cineva. Nu, important este cum vii la biserica. Important este sa vii ca un fiu al Bisericii, si nu ca un fiu al ereziei.
Cu secole in urma ereticii nici macar nu erau primiti la slujba Sfintei Liturghii. Iar cei care se pregateau pentru Botez, catehumenii, stateau pana la cuvintele: "Cei chemati, iesiti..."
Cata vreme nu primeau Botezul, nici catehumenii nu erau lasati sa ia parte la liturghie. Liturghia nu e spectacol, nu e concert, sa poata veni orice spectator. Liturghia e o Taina pe care nu o pot intelege decat cei botezati. Ceilalti au ochii mintii inchisi si nu pot intelege cum trebuie aceasta slujba.
In zilele noastre nu se mai poate tine o evidenta a celor care vin sa ia parte la slujbele Bisericii. De aceea ereticii intra nestingheriti. Mai mult inca, indraznesc chiar sa se impartaseasca cu Sfintele Taine. Unii, fara spovedanie, iar altii dupa o spovedanie superficiala.
Viata Bisericii nu o pot intelege cu adevarat decat membrii Bisericii. Chiar daca ereticii gasesc tot felul de lucruri frumoase in Liturghie, aceasta nu inseamna ca li se descopera Taina Liturghiei.
Dumnezeu ar fi putut randui ca slujbele crestine sa fie tinute in locuri secrete, la care sa nu ajunga nici un eretic. Dar in Biserica aflam cea mai sigura cenzura: chiar daca vin toti ereticii si toti paganii la slujba, pana ce nu vor lepada ratacirea, nu o vor intelege cum trebuie.
Important deci nu este doar sa vii la biserica, important este mai ales in ce calitate vii la biserica.
Crezand altceva decat invata Biserica, nu te folosesti nici pe tine si nici pe altii. Poate ca acesti altii se vor molipsi de modul tau superficial de intelegere a credintei, si se vor indeparta de adevar.
Departe de mine gandul de a te da afara din Casa Domnului. Nu am o asemenea chemare profetica.
"Atunci de ce ma lasi sa inteleg ca mai bine nu mai vin la biserica?"
As vrea sa intelegi ca degeaba vii la biserica atata vreme cat refuzi sa fii fiu al Bisericii.
"Inseamna ca ar fi mai bine ca de acum inainte sa nu mai vin la slujbe? Daca toti cei care au credinte diferite de Ortodoxie ar renunta sa vina la slujbe, multe biserici ar ramane goale!", mi-ai putea spune.
Nu stiu daca multe (oricum, vreo doua cunosc si eu, unde vin multi eretici radiestezisti).
Nimeni nu spune ca cei cu credinte diferite sa nu mai vina la biserica. Sa vina, sa caute adevarul Bisericii. Si, daca vor intelege ca adevarul e in Biserica, sa se lepe-de de toate ratacirile lor si sa se spovedeasca. (Si cat de bine ar fi ca de acum inainte sa nu mai vina la spovedanie cei care ascund greul pacat al ereziei...).
Nu e usor sa intelegi ca adevarul e in Biserica. Iti va lua poate luni sau ani de zile. Dar acesti ani, acest drum obositor, va avea o finalitate luminoasa. Pe cand ereticii care se spovedesc ascunzand pacatul ereziei se afunda din rau in mai rau. La rugaciunile dinaintea spovedaniei, preotul spune ca "orice pacate veti ascunde, indoite le veti avea..." Infricosator lucru...
As vrea sa iti precizezi credinta. Nu fata de altii, ci fata de tine insuti. Si, daca vei ajunge la concluzia ca Biserica greseste, cel putin nu mai incerca sa te numesti crestin.
M-ar durea sufletul sa aflu ca, citind aceste randuri, un singur om ar renunta sa mai vina la Biserica. Dar nu am putut prezenta adevarul altfel decat este. Nu l-am putut polei cu minciuna.
Stiu ca exista cititori care cred in reincarnare pentru simplul fapt ca nu exista nimeni care sa le spuna cat de mare este aceasta erezie. Pe acesti cititori ii rog sa asculte glasul Bisericii, si sa lepede erezia.
Acesti cititori spun: "Nu conteaza atat de mult in ce credem, conteaza cum traim. Important este sa faci fapte bune, sa fii bun, ca Dumnezeu nu te judeca dupa ce gan-desti, ci dupa cum traiesti."
Este adevarat ca Dumnezeu te judeca dupa cum traiesti, faptele fiind strans legate de credinta. Dar Sfintii Parinti ne atrag atentia asupra faptului ca nevointa celor care sunt atinsi de erezie nu este bineplacuta lui Dumnezeu. Este mai roditor un post tinut cu hrana uscata de catre un crestin ortodox decat un post tinut numai cu apa de un yoghin.
Modul in care credem ne modeleaza faptele, fie ca suntem sau nu constienti de acest lucru. Daca oamenii ar fi constienti de aceasta, nu s-ar mai juca, nu si-ar mai permite sa primeasca tot felul de credinte exotice, nu si-ar mai permite sa isi deschida sufletele fata de erezie.
Esential extrem de important ca oamenii sa inteleaga rostul Bisericii. Spun unii: "Ar fi fost ideal ca oamenii sa vorbeasca direct cu Dumnezeu, sa Il vada, sa Il auda. Oare de ce nu este asa?". Iar altii spun ca nu au nevoie de Biserica, pentru ca au propriul mod de a comunica cu Dumnezeu.
Care este acest mod? Se roaga, mai aprind cate o lumanare, mai ajuta cate un sarac. Sunt bune aceste lucruri, dar se pierde din vedere ce este mai important.
Dumnezeu a vorbit cu oamenii fata catre fata. Daca Adam nu ar fi ales pacatul, daca Adam nu ar fi ales neascultarea, oamenii ar fi vorbit cu Dumnezeu intocmai ca protoparintele lor. Dumnezeu a vrut sa vorbeasca cu oamenii fata catre fata, dar oamenii nu au stiut sa inteleaga valoarea acestei binecuvantari. Daca Adam nu ar fi pacatuit, si nu ar fi fost izgonit din rai, atunci oamenii ar fi trait o viata plina de bucurie, plina de implinire, o viata din care ar fi lipsit moartea, bolile si celelalte necazuri. Nu avem, deci, de ce sa Ii reprosam lui Dumnezeu ca nu suntem altfel.
Un lucru care unora li se pare ciudat este ca Dumnezeu, in marea Sa bunatate, in marea Sa dragoste, nu a creat un om perfect, un om care sa nu cunoasca raul si suferinta.
"De ce, Doamne, de ce?!!!"
"Pomul se judeca dupa roade, si Dumnezeu dupa creaturile Sale...", spun criticii care, vazand slabiciunea umana, vazand neputinta omeneasca, Il judeca pe Insusi Facatorul cerului si al pamantului.
Daca Dumnezeu ar fi creat boala, daca Dumnezeu ar fi creat diavolii, daca Dumnezeu ar fi creat durerea si tristetea, atunci poate ca acesti critici ar avea dreptate.
Dar boala nu a creat-o Dumnezeu. Pe draci nu i-a creat Dumnezeu. Raul si pacatul nu le-a creat Dumnezeu.
Atunci cine le-a creat, daca nu El? Cine?
Toata lumea stie ca Lucifer a cazut din cer, ca, nemultumindu-se sa fie primul dintre ingeri, a vrut sa fie mai maret decat Dumnezeu. Acesti criciti nu vor sa inteleaga ca responsabilitatea caderii a avut-o Lucifer, ci considera ca "vinovat" este Dumnezeu, ca i-a dat posibilitatea de a alege raul. Tot ei spun ca nu Adam este de vina ca a cazut, ci de vina este Dumnezeu ca i-a dat posibilitatea sa cada.
Sunt de acord ca ar putea fi o simpla dezvinovatire faptul ca vinovatul principal da vina pe altii. Daca o racheta nucleara se defecteaza in zbor si loveste un oras, nimeni nu va spune ca vina a fost a rachetei, ca s-a defectat, ci vina a fost a celor care au construit racheta.
"Racheta a fost de vina...", pare sa fie punctul de vedere al Bisericii.
Comparatia insa este nepotrivita. Omul nu este robot. Omul nu este o masinarie construita din piese care se uzeaza, si care, datorita uzurii, da gres. Masinile construite de mana omului sunt asa, si nu au capacitatea de a alege daca sa se strice sau nu. Ele se strica oricum: peste zeci de ani, daca sunt bine facute. Sau peste zeci de zile, daca sunt prost facute.
Omul insa a fost facut de Dumnezeu astfel incat putea sa nu se "strice" niciodata. Omul a avut libertatea de a alege binele si raul. Daca alegea binele, omul ar fi fost "masinaria perfecta".
"Racheta a fost de vina, nu constructorul...", pare sa fie iarasi punctul de vedere al Bisericii.
"Oare nu ar fi fost mai bine pentru noi sa fim creati in asa fel incat sa nu ni se dea ocazia sa alegem intre bine rau? De ce Dumnezeu nu ne-a predestinat la mantuire? De ce Dumnezeu le-a dat ingerilor ocazia sa cada din rai?
De raspunsul la aceasta intrebare depinde modul in care oamenii isi traiesc viata. Cine considera ca vina a fost a lui Dumnezeu, considera propriile pacate drept manifestari ale predestinarii: daca Dumnezeu i-a facut pe oameni cu "defecte de fabricatie", este firesc faptul ca acestia aleg raul in locul binelui, ca aleg pacatul in locul virtutii.
In momentul in care cineva judeca ceva, are un etalon in functie de care isi formeaza o parere. Atunci cand i se reproseaza lui Dumnezeu ca nu a "fabricat" o faptura umana "superioara", care sa nu fie supusa greselii, etalonul in cauza este artificial.
Nu putem spune despre laptele de mama ca nu este hranitor pentru ca nu contine petrol, si deci din el nu se poate face benzina. Laptele de mama trebuie judecat in functie de intrebuintarea sa. A spune ca omul nu e bine "fabricat" inseamna a spune ca laptele de mama nu e bun, deoarece nu poate fi folosit in transporturi.
Omul a fost creat cum nu se poate mai bine. Dumnezeu l-a creat pe om tocmai pentru a-l face partas bucuriei vesnice.
Sa presupunem ca Dumnezeu ar fi putut fabrica un om care sa nu guste raul in timpul vietii pamantesti, si ca un astfel de humanoid, care nu ar fi cunoscut nici boala nici suferinta, ar fi exact genul de supraom pe care il folosesc drept etalon criticii lui Dumnezeu. Acest etalon nu ar fi putut supravietui mortii trupului.
S-ar fi bucurat de viata pana la o suta de ani, dupa care l-ar fi asteptat sfarsitul definitiv. Ce e de preferat, un asemenea humanoid sau un om obisnuit?
"Un om obisnuit...", cred ca ar raspunde orice om care isi doreste sa guste vesnicia. Si totusi, de ce Dumnezeu nu a creat un humanoid care sa traiasca vesnic, fara a avea putinta sa cunoasca raul?
In momentul in care asteptam ca Dumnezeu sa faca un astfel de humanoid, ar trebui ca noi sa stapanim vesnicia, sa cunoastem legile vietii si ale mortii, sa stapanim viata. Nu putem fi ca niste copii care construiesc palate din cuburi, si se mira ca aceste "palate" se darama la cea mai fina atingere.
Cunoastem noi legile vietii si ale mortii, cunoastem noi legile creatiei ca sa judecam daca Dumnezeu a facut bine sau nu ce a facut?
"Dumnezeu este atotputernic, El stabileste legile, El putea randui ca totul sa fie altfel..."
Minte omeneasca, minte slaba...
Cum sa isi dea seama racheta singura ca a fost construita gresit? Am auzit ca exista aparate care isi dau "singure" seama daca au fost proiectate corect. Dar ele apreciaza aceasta corectitudine numai in functiile de criteriile care le-au fost "implantate". Ele isi imagineaza noi criterii numai in functie de ceea ce a fost invatata de catre proiectantii ei. Nu pot inventa ceva nou. Aparatele, oricat ar fi de performante, tot nu pot inventa nimic.
Exista deja computere performante care creeaza povesti. Nu m-as mira sa existe computere care scriu romane. Dar ele nu creeaza nimic nou: ele adapteaza noi tipare. Pentru cineva care nu citeste decat ziare, un roman conceput de calculator va fi extraordinar, si "imaginatia" calculatorului va primi aplauze. Daca inserezi intr-un calculator datele legate de structura unui roman politist, sau chiar datele biografice ale sfintilor din Sinaxar, el va inventa o sumedenie de romane politiste sau imaginare vieti ale sfintilor. Mai mult chiar, adaptand tiparul unui roman politist, va putea scrie despre problemele elevilor de liceu sau despre viata unui vanzator de inghetata. Totusi, calculatorul nu va crea nimic, ci doar va face ceea ce a fost programat sa faca: imaginatia lui este dependenta de iscusinta programatorului, este de fapt o copie a imaginatiei programatorului.
Omul este o faptura libera sa aleaga intre bine si rau. Maretia omului nu poate fi inteleasa decat de catre cei care asculta cuvatul lui Dumnezeu: in momentul in care creatura incearca prin propriile puteri sa isi gaseasca un rost, se va indeparta de rostul ei autentic. Abia in momentul in care omul il intreaba pe Dumnezeu care e rostul sau in lume va putea primi raspunsul cel bun.
Cele doua alternative sunt radical diferite: nu poti ajunge la cunoasterea adevarului daca nu vrei sa primesti aceasta cunoastere de la Adevarul Suprem, care este Dumnezeu.
In momentul in care omul ia hotararea de a face voia lui Dumnezeu, atunci mintea lui se lumineaza, se sfinteste.
Omul care crede ca a fost creat pentru a se bucura in vesnicie de binecuvantarile dumnezeiesti face totul pentru a implini aceasta inalta chemare.
Omul a pierdut raiul. Firea sa a fost atinsa de pacat, a fost ranita de pacat. Pentru ca usile raiului sa se deschida din nou, a fost nevoie ca Insusi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, sa vina in lume, sa Se nasca din Preacurata Fecioara, sa arate oamenilor calea spre Cer si, mai apoi, sa primeasca moarte pe cruce pentru mantuirea neamului omenesc.
Oamenii au auzit invatatura lui Hristos. Unii au refuzat-o, altii au primit-o, crezand ca El este Fiul lui Dumnezeu. Nu era insa de ajuns ca oamenii sa afle acest adevar. Oamenii trebuiau sa invete sa mearga pe calea mantuirii. Tocmai pentru aceasta a aparut Biserica. Biserica este scoala mantuiri. Biserica este casa in care oamenii invata sa se lupte cu patimile si cu poftele, invata sa-L cunoasca si sa-L iubeasca pe Dumnezeu.
Nu e de-ajuns ca un om sa afle ca Dumnezeu exista pentru ca acel om sa Il si iubeasca pe Dumnezeu. Multi oameni spun ca Il iubesc pe Dumnezeu, dar aceasta dragoste este superficiala, este mai slaba decat "dragostea" lor de pacat. Biserica este scoala mantuirii. Cine vrea sa se mantuiasca, merge sa "invete" la aceasta scoala.
Este adevarat ca multi oameni considera Biserica drept o institutie religioasa care nu are alt scop decat sa manipuleze oamenii pentru a-i stoarce de bani, prin diferite biruri ocazionale, de la botez si pana la ingropare, de la pomelnic pana la sfestanie.
Dar diavolul este cel care ofera o asemenea imagine a Bisericii: diavolul nu vrea ca oamenii sa creada ca Biserica este Trupul lui Hristos. Se lupta din rasputeri pentru a-i convinge sa aiba o imagine deformata a Bisericii si sa stea departe de acoperamantul ei. Le arata "punctele slabe" ale Bisericii si le propune el insusi o alta cale spre Dumnezeu.
"Cum sa fie Biserica Trupul lui Hristos? Inseamna ca Fiul lui Dumnezeu nu e intreg fara acest trup, din care nu lipsesc rautatile si faradelegile?"
Dar oare, daca unii crestini si unii clerici sunt pacatosi, Biserica este pacatoasa? Crezul pe care il rostesc crestinii spune raspicat: "Cred intru una sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica...". Biserica este sfanta, chiar daca unii dintre fiii ei pacatuiesc.
A crede ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu si a nu crede ca Biserica este Trupul Sau inseamna a batjocori adevarul. In Biserica oamenii invata sa guste raiul: prin Biserica oamenii traiesc in Cer.
Biserica ne creste in Dumnezeu. In Biserica invatam sa ne rugam, prin Biserica luam iertare de pacate si puterea de a pune in fiecare zi inceput bun mantuirii.
Cine crede ca Biserica de astazi e diferita de Biserica pe care a intemeiat-o Hristos, Il huleste pe Hristos. Cum? Spunand ca Domnul nu a fost in stare sa zideasca o Biserica pe care sa nu o darame nici timpul si nici portile iadului.
Biserica pe care a intemeiat-o Fiul lui Dumnezeu nu putea fi atat de slaba incat sa nu reziste pana la a doua venire a Domnului: "Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18). Sfintii Parinti talcuiesc ca piatra la care s-a referit Mantuitorul nu a fost Petru, nu putea fi un om temelia Bisericii, ci a fost credinta pe care a marturisit-o Sfantul Apostol prin cuvintele: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu..." (Matei 16,16).
Da, pe piatra credintei este zidita Biserica lui Hristos. Cine crede in Hristos, crede si ca El a intemeiat Biserica. Desi nenumarate erezii au incoltit Biserica (cea mai mare fiind cea prin care Apusul s-a rupt de Ortodoxie), totusi Trupul lui Hristos nu a fost biruit de diavol.
Stiind ca oamenii vicleni si iubitori de sine vor falsifica invataturile Mantuitorului, Hristos a avut grija ca invatatura Sa curata sa fie pastrata de Biserica. Sfanta Scriptura, cartea de aur in care se pastreaza cuvintele Sale, a aparut in Biserica, a fost scrisa de Sfintii Apostoli. Nu a cazut din cer. Si inainte de a fi scrise Evangheliile, crestinii mergeau pe calea mantuirii, calauziti de preoti si de ierarhi.
Biserica cunoaste talcuirea cea dreapta a Sfintei Scripturi. O, cat de plina de putere este Sfanta Evanghelie! Cata putere si cata mangaiere da ea crestinilor drept-credinciosi. Sfanta Evanghelie este aur duhovnicesc pentru cei care o inteleg asa cum trebuie. Si este piatra de poticnire pentru cei care vor sa o talcuiasca dupa capul lor, cazand in diferite erezii.
Este trist si adevarat faptul ca se gasesc din ce in ce mai putini pastori si crestini adevarati care sa aiba dragostea de a-i ridica pe eretici din caderea lor. Si se gasesc din ce in ce mai multi care nu cunosc nici Sfintele Scripturi si nici predaniile Parintilor.
"Multele biserici care sunt nici nu pazesc, nici nu intaresc credinta noastra cat si cum se cuvine, daca cei ce cred in Dumnezeu nu sunt luminati de Scripturile Vechiului si Noului Testament. Credinta noastra n-a fost intarita de sfinti neinvatati, ci de unii intelepti si educati, care ne-au explicat cu exactitate Sfintele Scripturi si, prin cuvinte de-Dumnezeu-insuflate, ne-au luminat indeajuns. Astazi insa, din pricina necazurilor cumplite in care am cazut din cauza pacatelor noastre, lipsesc sau sunt foarte rari asemenea barbati virtuosi si intelepti care sa-i pastreze nevatamati pe ortodocsii de un neam cu noi. Caci cum poate fi pastrat neamul nostru in religia si libertatea lui atunci cand, din nefericire, clerul nu cunoaste explicarea dumnezeiestilor Scripturi, care e lumina si intarirea credintei? Cand un pastor nu cunoaste iarba hranitoare pentru turma lui, nu tamaduieste suferintele ei, nu o pazeste de fiarele salbatice si de hoti, cum e atunci cu putinta ca turma sa fie pastrata multa vreme?" [62;109]. Asa se framanta sfantul Cosma Etolianul, marele apostol al grecilor din secolul al XVIII-lea.
Referindu-se la imputinarea pastorilor ravnitori, el spunea chiar ca, "in vechime, atunci cand oamenii voiau sa pedepseasca pe cineva, faceau juramant si spuneau: ŤSa-ti dea Dumnezeu sa te puna impreuna cu preotii ce se vor afla in veacul al optulea [mileniul al optulea] de la facerea lumii!ť De aceea, fratii mei, cu anevoie pot astazi sa se mantuiasca patriarhii, preotii, duhovnicii si dascalii, fiindca acum suntem in veacul al optulea [mileniul al optulea] din care au trecut si doua sute optzeci de ani [anul 7820 = 1772]" [62;174]. Si parca pentru a trage un semnal de alarma, el a profetit ca "va veni vremea cand nu va mai fi aceasta armonie care e astazi intre credinciosi si cler. ... Clericii vor fi cei mai rai si mai necredinciosi dintre toti." [62;200].
Nu am reprodus aceste cuvinte ale Sfantului Cosma pentru ca cei care au obiceiul sa ii judece pe preoti sa poata gasi argumente impotriva lor chiar in cuvintele unui sfant. Ba dimpotriva. Le-am reprodus tocmai pentru ca cei care se smintesc din cauza anumitor pastori sa stie ca, despre vitregia vremurilor pe care le traim, sfintii au profetit cu multa vreme in urma. Iar cei care s-au bucurat citind cuvintele sfantului ar trebui sa inteleaga ca, traind in "veacul al optulea", Cosma Etolianul a fost un sfant. Si sa isi dea seama ca, asemeni lui, Biserica a mai avut in acest "veac" multi pastori vrednici.
Sa ii amintim numai pe Sfintii ierarhi Ioan Maximovici si Nectarie din Eghina. Sa ii amintim numai pe parintele Sofronie de la Essex sau pe parintele Serafim Rose. Sa ii amintim numai pe parintele Paisie Aghioritul sau pe parintele Paisie Olaru. Sunt nume de foc, sunt altare ale credintei in Dumnezeu. Sunt ocrotitori si prieteni ceresti ai fiilor Bisericii. Dar lumea contemporana nu vrea sa auda de ei. Vrea sa auda numai de clericii nevrednici. Observand fatarnicia acestei atitudini, sa incercam sa ramanem in Biserica si sa trecem cu vederea smintelile cu care ne ispiteste vrajmasul.
Da, traim in "veacul al optulea", un veac al caderii si al rautatii, dar tocmai in acest veac suntem chemati la mantuire.
Sa ramanem in Biserica, sa ramanem sub ocrotirea Sfintilor Parinti. Da, sunt unii care cred in sufletul lor. Dar ce credinta este asta? Cum poate omul sa mearga spre cer, respingand drumul pe care i l-a harazit Dumnezeu?
Cine, in afara de Biserica, le va da iertarea pacatelor si cine ii va calauzi in lupta impotriva patimilor? Si unde, in afara de Biserica, se vor putea impartasi de Trupul si de Sangele Domnului ("Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor" (Matei 26; 27-28)? Si unde, in afara de Biserica, vor avea parte de ajutorul Sfintilor Ingeri, al Sfintilor si al Maicii Domnului?
"Vreau sa merg de unul singur spre rai...", spune cineva. Dar cum sa mergi singur spre rai, cand raiul inseamna comuniune, inseamna dragoste impartasita?
Cine crede ca merge singur spre rai, ori este fatarnic, ori este inselat de diavol. Credinta crestina inseamna legatura cu Dumnezeu, cu toti ingerii si sfintii. Cine cauta ajutorul Domnului in afara de Biserica, se lipseste nu numai de ajutorul sfintilor si al ingerilor, se lipseste de harul lui Dumnezeu.
Exista o lupta pentru mantuire. Cine vrea sa castige aceasta lupta, trebuie sa ii respecte regulile. Iar cine nu respecta regulile, nu poate lua cununa.
In citatul pe care l-am reprodus la inceputul acestui cuvant, Carl Gustav Jung, considerat de catre un mare numar de intelectuali drept mare doctor al psihicului uman, se plangea de faptul ca la crestini este mai importanta venerarea unui om, a lui Hristos, decat progresul spiritual prin propriile puteri. El, ca marea majoritate a intelectualilor, nu a inteles ca Hristos nu a fost doar un om (asa cum a afirmat Arie si urmasii sai). Hristosul pe care Il cinsteste Biserica este chiar Fiul lui Dumnezeu. Cine nu crede ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu este, dupa cum invata Evanghelia, antihrist: "Orice duh, care nu marturiseste pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist" (I Ioan 4;3).
Iti voi scrie acum despre altceva. Exista foarte multi oameni care, dintr-o sumedenie de motive, nu pun pret pe viata spirituala. Au gasit pricini de sminteala in Biserica, sau cred ca trebuie sa profite de placerile lumesti, la care credinta crestina le cere sa renunte. Si atunci se multumesc sa creada in Dumnezeu, fara a-si pune problema mantuirii. Daca faci parte din aceasta categorie, ar fi bine sa te gandesti care sunt urmarile firesti ale acestei atitudini religioase. Nu putem cocheta cu adevarul. Adevarul vrea sa Il cunoastem. Adevarul este Hristos. Viata fara Hristos nu este viata.
Ce este viata fara Hristos? O lupta disperata impo-triva necazurilor, impotriva greutatilor vietii, pentru ce? Pentru bucurii trecatoare, pentru tot felul de desertaciuni.
Viata fara Hristos este o viata fara rost. Am intrat zilele trecute intr-un birou al unei firme unde lucreaza nasa fiului meu. Fiind intrebat ce imi fac copiii, am inceput sa povestesc despre peripetiile fetitei mele. Venind vorba despre timpul scurs de la data casatoriei, o femeie de la un birou a spus:
"M-am casatorit de sapte ani, si timpul a trecut repede..."
"Da, dar tu ai un copil, i-a spus o colega. Si eu m-am casatorit tot de atatia ani, dar nu am nimic...". Era atata tristete in vocea ei... Mi-am dat seama ca, asa cum dupa cativa ani de casnicie era trista ca nu avea copii, lipsa lor marcand-o foarte tare, tot asa de tristi sunt cei care, la sfarsitul vietii lor, vad ca nu au ramas cu nimic.
Toate bucuriile lumii acesteia trec. Crezi ca, pe patul de moarte, iti va ajuta la ceva ca ai avut o casa mare sau o masina scumpa? Sau ca trupul tau a excelat prin frumusete? Sau ca ai dansat frumos? Sau ca ai vazut cine stie ce tari straine? Sau ca...
Nici daca as face o lista lunga de sau-uri nu as putea gasi vreo placere lumeasca a carei amintire sa goneasca spaima intalnirii cu moartea.
Incearca sa te gandesti ca vei muri, si atunci e putin probabil sa nu regreti ca ai stat departe de calea mantuirii.
Vreau sa iti spun foarte multe lucruri si risc sa transform acest lung cuvantul al meu intr-o carte. Ca sa nu ma lungesc voi incerca sa rezum ideile pe care am avut de gand sa ti le spun:
-daca esti implicat intr-o grupare spirituala rupta sau separata de Biserica, incearca sa intelegi de ce Biserica spune ca in afara ei nu exista mantuire; daca tu crezi ca invataturile Bisericii pot fi armonizate cu invataturi contrare, incearca sa intelegi de ce Biserica invata ca numai prin ea oamenii pot ajunge la adevar; in momentul in care ai inteles ca ai de ales intre invatatura lui Hristos si invatatura gruparii tale, gandeste-te bine la urmarile alegerii tale. Daca vrei sa ramai in respectiva grupare spirituala, cel putin nu mai afirma ca esti crestin. Daca respingi de buna-voie invatatura Trupului lui Hristos care este Biserica, cel putin nu afirma in mod mincinos ca te afli in comuniune cu Capul acesteia. Daca iti dai seama ca nimic nu este mai important decat mantuirea pe a carei cale te cheama Biserica, atunci trebuie sa te lepezi de ratacire si sa alergi la un duhovnic iscusit pentru a spovedi pacatele tale.
-daca nu ai intrat intr-o anumita grupare eretica, dar totusi simpatizezi cu idei pe care Biserica le condamna, incearca sa clarifici linia pe care vrei sa mergi; nu poti fi si al lui Dumnezeu si al diavolului; daca vrei sa gasesti in Biserica numai puncte de sprijin pentru a-ti justifica propriul sistem filosofico-religios, te afli pe un drum gresit. Incearca sa intelegi ca invataturile Bisericii sunt un tot unitar: ori le crezi pe toate, ori le respingi pe toate. Inainte de a decide pe ce drum vrei sa mergi, incearca sa cunosti invatatura Bisericii. Si, dupa ce ai citit despre Ortodoxie, dupa ce ai citit Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor (care nu sunt decat o istorie neconventionala a Bisericii) si scrierile Sfintilor Parinti, vei putea alege in cunostinta de cauza. Daca respingi invataturile Bisericii, macar sa stii ce respingi. Eu insa marturisesc ca am gasit in aceste invataturi o comoara de mare pret. Cuvintele "comoara de mare pret" au devenit un loc comun, si risca sa devina plictisitoare. Dar exprima foarte bine ceea ce simt. In cazul in care alegi sa traiesti ca fiu al Bisericii, iti vei asuma o cruce. Chiar si banala obisnuinta de a citi reviste paranormale te va stresa: cartile duhovnicesti nu pot fi citite in timp ce asculti muzica rock. E nevoie de o schimbare profunda care dureaza vreme indelungata. Dar asumarea acestei jertfe va fi incununata de o cununa pe masura.
-daca nu faci parte din primele doua categorii de oameni, si credinta ta se limiteaza la o rugaciune spusa atunci cand te afli in fata unui examen sau la parastasul unui prieten, gandeste-te bine cu ce te vei alege din viata pe care o duci. Nu am de gand sa fiu moralist, mai ales ca stiu ca, oamenilor de azi, o referire la chinurile vesnice nu le produce decat un zambet ironic. Asculta insa: si daca iadul nu ar fi plin de draci care ii chinuie pe pacatosi in fel si chip, chiar daca singura pedeapsa a celor care au refuzat sa mearga pe calea mantuirii ar fi ca Dumnezeu i-ar osandi la singuratate (si oare cum s-ar putea bucura de comuniunea cu Dumnezeu si cu sfintii Sai cel care a refuzat sa vorbeasca cu ei prin rugaciune?), tot ar fi groaznic. Poti sta singur o zi, doua, o luna maxim. Dar dupa un an de singuratate ai incepe sa urli. Asa ca incearca sa intelegi ca cine vrea sa cunoasca frumusetile vietii vesnice, trebuie sa se lupte pentru aceasta.
Nu stiu in care dintre categoriile prezentate mai sus te regasesti, dar nadajduiesc ca te vei folosi de neiscusitele, dar sincerele mele cuvinte. Tot pentru a incerca sa iti vin in ajutor am tiparit Jurnalul convertirii, carte care descrie convertirea mea la Ortodoxie. Si daca totusi nici citirea acestui cuvant si nici citirea Jurnalului meu nu iti vor fi de folos, sper ca macar marturia pe care ti-o pun inainte te va ajuta sa intelegi ca, oricat de departe de Dumnezeu ai fi, totusi El nu inceteaza sa astepte intoarcerea ta. Este marturia unui tanar punk-er din Statele Unite, Collin Ivy, crescut intr-o familie dezmembrata, care si-a indreptat pasii pe calea ocultismului:
"Aveam o lume a mea in care traiam cu propriile mele fantezii si realitati, pe care eu insami mi-o creasem. Am ajuns dintr-un pusti Ťnormalť un punk-er cu mohawk albastru si bocanci. Datorita temperamentului meu am fost injunghiat, batut si impuscat. Intr-o zi, un prieten de-al meu m-a invitat la o petrecere mai aleasa. La petrecere erau cativa prieteni de scoala si doua femei in varsta. Parea ca e o petrecere la care prietenii discuta, beau apa minerala, mananca chipsuri, si se amuza cu diverse jocuri. In realitate, cele doua femei erau vrajitoare, iar petrecerea era pentru un ritual de initiere. Atunci a urmat initierea mea in practica WICCA.
WICCA e o forma straveche de practicare, de catre femei, a magiei druidice. De aceea am spus vrajitoare si nu vraci. De atunci am progresat repede, ajungand si eu vrajitor practicant. Mintea imi intrase intr-un soi ciudat de delir si dementa. Era limpede ca nebunia va fi ultima experienta. Daca mori, totul s-a terminat; daca innebunesti, traiesti moartea fara sa fi murit � asta imi era filosofia! Mi-am dat silinta zi si noapte pentru ea.
Practica vrajitoriei m-a dus la cunoasterea multor locuri noi si necunoscute, mai cu seama prin experienta calatoriei astrale � era o extindere fireasca a lumii mele fanteziste. Eram atotputernic si tot ceea ce apartinea lumii acesteia create de imaginatia mea mi se inchina ca unui stapan. Sentimentul atotputerniciei te indeamna sa continui practica vrajitoreasca. In lumea reala eram un nimeni, in schimb, datorita vrajitoriei, ma simteam cineva, eram de nebiruit. Insa m-am inselat.
Intr-o noapte, o acuta nevoie de a merge la toaleta m-a trezit din somn. Stateam in pat si priveam cand la ceas, cand la usa, si nu ma hotaram daca sa ma ridic sau sa rezist pana dimineata fara a uda cearceaful. M-am decis totusi sa ma ridic si sa merg la toaleta. In clipa aceea mi-am dat seama ca trupul mi-e paralizat de la gat in jos. In practica WICCA nu se folosesc nici droguri, nici alcool. Daca se afla ca ai consumat asa ceva, esti expulzat din grup. Stiam ca nu utilizasem nimic de acest fel care ar fi putut sa imi provoace acea stare. Singura explicatie posibila era ca sunt imobilizat de o forta de natura spirituala.
Deodata am simtit ca parasesc trupul si m-am vazut deasupra lui. Apoi, am ramas pur si simplu socat. In jurul meu erau vreo cincisprezece demoni care radeau isteric si care aveau putere asupra mea. Unul dintre ei s-a intors catre mine, m-a privit si mi-a vorbit. Spunea ca sunt cel mai mare idiot pe care l-a cunoscut vreodata. Mi-a spus ca, desi fusesem crescut si indrumat pe calea cea buna, o alesesem pe ce rea, si ca am inaintat atat de mult in rau, incat nu mai am nici o scapare si o sa ma duc in iad. A incercat apoi sa imi propuna un targ, dupa care au venit alti doi dintre ei la corpul meu astral si m-au luat. Si, luat fiind, ma aflam deja in iad. Nici n-am cuvinte sa descriu ce lucruri ingrozitoare am vazut, am simtit si am mirosit. Nu voi uita niciodata aceasta... Fetele lor...
Am fost readus apoi in camera mea, si mi-au dat un ultimatum. Trebuia sa ma sinucid si sa devin ca ei: sa chinuiesc in loc sa fiu chinuit, sau sa mor si sa merg in iad oricum. Am ales sinuciderea. Inainte de a-mi da voie sa ma intorc in trup, am rostit in soapta: ŤIisuse, daca existi, ajuta-ma!ť. In clipa aceea am vazut o lumina orbitor de stralucitoare, iar ei plecasera. Stateam treaz si am inceput sa Il ocarasc pe Dumnezeu: De ce ma lasase sa trec prin toate acestea? Timp de o ora, L-am tot ocarat, curatind varsatura care iesise din mine in timpul acelei viziuni. Am auzit atunci, pentru prima data in viata mea, glasul lui Dumnezu. Mi-a spus numai o singura fraza care a pus punct ratacirii mele: ŤTot ce doream de la tine era sa ceriť [39;51-53]).
Inchei aici, multumindu-ti ca ai avut rabdarea sa parcurgi acest cuvant. Fie ca Dumnezeu sa te lumineze si sa te povatuiasca pe calea adevarului.
Danion Vasile
|
Prima pagina
invatam-sa-credem [34]
.jpg)
