Categorii
Comunitate utilizatori
Parteneri
|
Categoria : articole-pentru-suflet - Subcategoria : povestiri-cu-morala
|
|
|
|
Recomanda, printeaza, adauga la Social networking :
|
|
|
|
IESLEA MEA . . .
Era una din lungile si mult prea obositoarele zile ale copilariei mele... Ziua intreaga o petrecusem intre istovitoarea munca a curateniei si pregatirea locului de odihna pentru cele ce erau singurele mele prietene, singurele cu care puteam vorbi si carora le impartaseam supararile, sperantele si neimplinirile mele, fara sa tin in seama ca nu primeam nici-un raspuns ci doar priviri galese intrerupte adesea de clipitul ochilor lor...
La cei cativa anisori ai mei toate aceste poveri timpurii mi se pareau inutile si uneori imi permiteam luxul de a visa ce bine trebuie sa fie ca doar joaca si trasnaile copilariei sa fie cele ce insotesc cresterea unui copil...
Motivat poate de asprimea tatei, imi dadusem toata silinta sa pregatesc ieslea in asa fel incat atunci cand el va veni de la munca obositoare a campului, sa-i pot vedea acea umbra de recunostinta pe chipul sau aspru si rigid...
La intoarcerea tatei am fost surprins de excesul de buna-dispozitie ce-l stapanea... Ba chiar am putut primi de la el o usoara mangaiere a capului ca semn al recunostintei ... iar vorba de binete spusa mamei mi-a intarit convingerea... Poate ca succesul in afaceri sau proaspata intelegere cu vreun negutator, ori stiu si eu ce altceva era cauza bunei lui dispozitii...
Timpul trecuse repede iar cele ce trebuiau dereticate pe afara se terminasera... Eram deja pe rogojina mea in coltul mai calduros al odaii noastre... Visele-mi erau gata sa curga, cand parca am auzit strigatul unor straini, apoi l-am vazut pe tata iesind la ei... si parca auzeam comentariile tatei impartasite celei ce sedea alaturi de el pe rogojina, pana ce oboseala ne-a adus la tacere.
Lumina crescanda ce inunda incaperea odaii noastre, anunta o noua zi al carei necunoscut era evident...
Prezenta unui necunoscut pe al carui chip se impletea o vadita neliniste stapanita de fericire, mi-a trezit curiozitatea de a sti ce anume se petrece in ograda noastra , de nici mama nu mai era de gasit prin casa.
Imbracat in acele putine si saracacioase haine despre care puteam spune ca sunt doar ale mele, am mers intr-acolo unde am banuit ca este sursa acelei agitatii...
Scancetul unui copil ce se auzea ca venind de undeva din interiorul locului meu de munca, m-a uimit in asa masura incat desi cunosteam fiecare ungheras al acelei incaperi joase si strambe, nu indrazneam sa-i calc pragul, nu indrazneam sa vad ce se petrece in interior, desi curiozitatea crestea din ce in ce...
Invitat sa intru de strainul ce semana doar la port cu tata, de parca ceea ce fusese al meu pana atunci trecuse peste noapte in proprietatea lui, am plecat capul mai mult instinctiv decat ca o necesitate si am intrat...
Oooo...... cat de placut surprins am fost sa constat ca banuiala mea cu privire la scancetul unui copil se adeverea acum prin faptul ca ochii mei Il vedeau...
Dar... de ce un copil tocmai acolo ???
Cum se putea ca locul acela rezervat doar pentru odihna animalelor sa poata fi adapost pentru un copil, si inca unul asa de mic ???
Mai tarziu aveam sa inteleg cum locul acela al ieslei noastre avea sa devina un loc cautat, un loc controversat, un loc uneori dorit, iar alteori blamat...
Aveam sa inteleg mai tarziu ca nu intamplatoare a fost buna-dispozitie neobisnuita a tatei de sfarsitul acelei zile.
In seara acelei zile, ziua uimirii mele, neintelesurile mele au continuat prin venirea acelor pastori ce-i intalnisem de multe ori pe colinele din preajma satului nostru... acei oameni mereu pusi pe sotii, exprimau insa acum o seriozitate de parca ceva ce scapa intelesului lor se intampla...
Venirea lor cu daruri la cei ce erau acum intr-un anumit sens oaspetii nostrii, m-a incurcat putin si m-a facut sa ma gandesc la rostul celor ce se petreceau...
La doar cateva zile de la neobisnuitul ce se intampla sub ochii mei mirati si mintea mea prea nefamiliarizata cu lucruri mari, s-a intamplat ceva ce avea sa faca din mine un fel de centru al atentiei colegilor de joaca si chiar a parintilor lor simplii si prea creduli uneori...
Venirea acelei caravane tocmai prin satul nostru, era ceva de domeniul inexplicabilului, tinand cont de faptul ca drumul comercial trecea la ceva departare...
Ce mare mi-a fost uimirea cand caravana s-a oprit in dreptul casei noastre, a saracacioasei noastre case, iar gandul ca tata ar putea face afaceri cu acesti straini imi incoltise in minte si ma nelinistea in asa masura incat m-am surprins zimbind si chiar razand de fericire... In sfarsit a sosit sansa noastra de a nu mai fi saraci...
Dar . . . cu acele daruri incontextabile prin sclipirea lor, ei nu se indreptau spre casa noastra . . . dar totusi spre noi veneau . . . si nici macar nu se opresc in dreptul nostru, ci doar inclina capul respectuosi in semn de recunostinta...
De ce se indreapta spre grajd ???
De ce strainul acele ce semana cu tata ii pofteste in-nuntr-u' ???
Ce se petrece oare de chiar si mama si tata nu mai inteleg nimic, ei care intotdeauna gasesc o explicatie la orice lucru ??? Ce oare ar fi trebuit sa stie ei, sau chiar si eu, si nu se stie ??? De ce atat de mult mister in tot ce se petrece ???
Uimirea si neintelesul au facut ca timpul vizitei deosebite si fastuoase prin simplitatea ei sa treaca iute, iar ramanerea mea cu gandurile controversate si simtamintele contradictorii sa nasca in mine un gand . . .
Si de la gand la infaptuire a fost doar un gest . . . Am fugit in odaie si cocotat pe acel ceva ce ne servea drept masa, am cotrobait prin lavita pe care obisnuia mama sa tina hainele bune de sarbatoare... am gasit acolo haina mea cea buna, desi peticita si tesuta pe alocuri, haina cu care ma imbraca mama cand ceva deosebit se petrecea in familie, sau cand mergeam la Templu.
Am strans-o la piept, nu ca o parere de rau ci mai degraba ca o exprimare a atasamentului meu si asa strangand-o am alergat spre usa grajdului. . .
Gestul simplu de oferire al darului meu nu i-a nemultumit pe parintii Micutului ci au apreciat lucrul acesta oferindu-mi in schimb cuvinte frumoase insotite de un zambet cald.
Era ceea ce aveam mai de pret, era HAINA MEA pe care o oferisem cu atata dezinteres... si asta nu in speranta primirii alteia in viitorul cel mai apropiat, chiar daca asta avea sa se intample candva in viitor . . .
Mai tarziu, prin cresterea Micutului am putut vedea ca darul meu era de folos...
Fusese darul meu . . . oferit aceluia ce se nascuse atat de aproape de mine, in locul atat de drag mie . . . IESLEA MEA.
De Beniamin Codescu
Articole Crestine - Copyright (C) 2007.
Republicat cu permisiunea de la
www.articolecrestine.com
si www.intercer.net
|
|
|
|
|
Nu exista comentarii, dar poate ai putea sa ne ajuti si sa iti spui parerea despre articol. |
|
|
|
|
|
|
Articole favorite
Site-uri favorite
|